O zi fara Facebook

Imi propun ca maine sa nu intru deloc pe Facebook, nici macar sa controlez cine a mai comentat. Oare voi fi putea rezista tentatiei de a verifica statusurile sau de a-l updata pe al meu?
Suntem atat de prinsi de acest site de socializare incat am uitat sa mai iesim sau sa vorbim la telefon pentru ca stim deja totul despre prieteni de pe Facebook. Nu are rost sa imi mai sun prietenii sa-i intreb ce mai fac pentru ca stiu deja unde sunt si cu ce se ocupa. Sunt la curent cu locurile pe care le viziteaza, persoanele pe care le cunosc, relatiile pe care le au. Pana acum doi ani, aflam toate aceste lucruri mergand in oras la un suc, la o plimbare sau sunandu-ne. Degeaba am sute de minute si mesaje pe telefon daca nu mai am de ce sa-mi sun apropiatii. Totul se rezuma la Facebook, ce facem, ce simtim, ce ascultam, cu ce ne imbracam, ce ne cumparam s.a.m.d.
Ce ne-am face noi daca dintr-o data acest site nu ar mai functiona sau daca s-ar inchide? Pana ne gasim un alt site, ce facem? Va trebui sa scoatem de la naftalina toate numerele de telefon si sa incepem sa sunam, sa ne intalnim...asta nu va dura mult pentru ca in maxim 2-3 zile vom incepe iar cu twitter, HI5 si tot asa.
Eu sper incetul cu incetul sa ma las de Facebook si sa folosesc timpul respectiv pentru efectiv a auzi vocea prieteniilor si a ne intalni. M-am saturat sa-i vad in poze si sa le citesc update-urile, e timpul pentru o schimbare.
Voi face fata?

Un mod de viata

Lucrurile care nu se vad sunt intotdeauna cele mai importante. Cum poate sa ne faca fericiti un gand sau un sentiment nu vom intelege poate niciodata, dar este sigur ca putem zambi din toata inima cand in sfarsit vedem cu ochii mintii si ai sufletului aceleasi lucruri. Nu intotdeauna oamenii pe care ii credem aproape chiar ne sunt si nu intotdeauna putem avea totul asa cum ne dorim. Avem nevoie de dezamagiri pentru a ne da seama de ceea ce avem nevoie cu adevarat sau de cine. Simplele lucruri iti deschid ochii si cand incep sa curga lacrimi in sfarsit iti dai seama cat timp ai pierdut alergand dupa ceva ce nu a fost niciodata al tau si nici nu va fi. Oricat de mult am incerca si am vrea ca lucrurile sa ne suranda, se intampla exact contrariul. Orice greseala din viata ne face sa fim mai puternici si sa pretuium ceea ce am lasat deoparte. Orice lucru pe care l-am ignorat si ne-am spus ca vom avea timp sa-l facem se va pierde in timp si il vom uita. Orice lucru am vrea sa-l spunem celor de langa noi, dar vom fi prea ocupati, va disparea si nimeni nu il va mai cunoaste.
Suntem inconjurati de o realitatea mult prea reala pentru a mai visa, spera si bucura. Tot ceea ce ni se intampla in viata suntem siguri ca meritam sau ca am fost pedepsiti. Lasam multe lucuri marete si multi oameni minunati sa treaca pe langa noi fara ca macar sa ii recunoastem. Iubim si suferim, plangem si radem, vorbim, socializam, iesim in oras, mergem la lucru, incercam sa ne rezolvam problemele dar cu totii am uitat sa traim cu adevarat. Bucuria noastra este falsa si va disparea odata cu venirea unei noi zile. Seara iesim in oras, ne simtim bine, cantam, dansam, bem, vorbim, radem...dar maine? O luam de la capat cu o noua zi de serviciu, cu aceleasi probleme, cu aceleasi ganduri, cu aceleasi sentimente, iar acele cateva ore de relaxare si uitare pe care le-am petrecut cu o seara inainte vor fi ca si cum nu au existat.
Ne facem ganduri si ne complicam viata singuri...de ce nu ma suna, de ce nu imi raspunde la mesaj sau la e-mail. De ce nu am destui bani sa duc o viata fara griji? De ce nu sunt ca toti ceilalti si sa fiu sanatos? De ce nu am un loc de munca stabil? De ce am renuntat la scoala cand eram mic? De ce? Nu stiu...insa un lucru este cert, noi singuri ne alegem modul de viata, noi singuri ne inconjuram de energie negativa si de ganduri intunecate. Noi ne lasam prada tristetii si ne vom lasa in continuare pentru ca pur si simplu nu vom stii niciodata sa fim doar noi si sa traim, pur si simplu sa ne traim viata asa cum este, fara de ce-uri sau cum-uri...

Dor 2

De la o vreme ma pierd in tot, nu ma mai regasesc si nu mai stiu cine sunt. Am uitat sa ma bucur asa cum o faceam inainte si am uitat sa privesc lucrurile frumoase din jurul meu. De mult nu ma mai face sa zambesc nici macar o floare sau un cuvant frumos. Simt si totusi sunt rece. Privesc cu caldura si totusi transmit dispret. Iubesc si totusi transmit ura.
Nu stiu unde m-am dus sau unde m-am ascuns, nu stiu unde sunt eu cea de altadata, unde am plecat si de ce. Nu ma mai bucura o plimbare intr-o zi insorita sau la apus, nu ma mai bucura o piesa de teatru, nu ma mai bucura un concert. Am devenit o dependenta de shopping si atat...Am haine care nici nu-mi plac, dar sunt ale mele. Am pantofi pe care nu i-as purta mai mult de o data, dar sunt ai mei. Am inceput sa iubesc materialul....de pe mine si nu mai stiu ce inseamna sa iubesc sentimentul si lumea si linistea sau somnul.
Imi e dor de zambetul meu si de mine....

Dor

Mi-e dor, pur si simplu, doar dor...Simt ca se rupe ceva in mine cand ma gandesc la tine si la noi si mi-e atat de dor ca nu mai pot sa te vad nici macar in amintire. Nu mai pot sa te simt sau sa te aud, simt doar golul din piept ce ma apasa din cand in cand si doar el imi mai aduce aminte ca odata ai existat in viata mea, ca ai fost speranta mea, ca m-ai invatat cuvantul "ïubire".
Timpul trece si nu in favoarea mea, parca nu mai vreau nimic si pe nimeni, doar durerea mea, doar dorul meu.